Am fost la mare pentru prima dată când aveam 21 de ani. Ai mei nu și-au permis niciodată o astfel de vacanță. Nu știau să economisească și nu înțelegeau de ce prietenii lor spuneau că e benefic să-ți duci copiii să respire aerul sărat. Noi mergeam la plajă pe buza Dunării, pe malul Oltului, așa că nu am simțit niciodată cu adevărat lipsa acestor vacanțe pe care le auzeam în poveștile colegilor de la școală.

M-am așezat la malul mării timid. Un copil a trecut cu viteză pe lângă mine și a zbierat: „Mamă, câta gârla!”. Nu avea mai mult de nouă ani. Mă uitam la el cum întâmpina fără frică valurile și la mine, cum stăteam chircită pe prosop cu bărbia pe genunchi. Amândoi, eu și acest copil, experimentam ceva pentru prima dată, dar într-un mod atât de diferit. Am realizat că nu e nevoie să mă arunc în mare, să-i sparg valurile, să-i simt apa sărată pe buze. Pot să o iubesc și de aici, de pe prosop și pot să o las să mă vindece.

Marea Neagră trebuie salvată atât pentru copilul care s-a minunat de întinderea ei și i s-a aruncat în brațe, cât și pentru oameni ca mine, care o privesc de pe țărm și-i ascultă poveștile în liniște. De ce spun că trebuie salvată?

Marea Neagră e în pericol. Joi, 30 mai, am fost la Constanța pentru a aduce în atenția constănțenilor acest adevăr dureros. Cu ocazia lansării unui studiu despre presiunile cu care se confruntă viața marină realizat de EPC – Consultanță de mediu, am inițiat o discuție alături de o parte din comunitatea de la litoral. 

Poluarea, microplasticul, nutrienții chimici în exces, turismul agresiv, speciile invazive sunt o parte din factorii nocivi care dezechilibrează ecosistemele marine. De parcă această listă nu ar fi deja suficientă, noi proiecte de exploatare a gazelor, precum Neptun Deep, nu ar face decât să înrăutățească situația. 

Am avut cu noi autorități publice locale, cercetători, dar și cetățeni, alături de care am pornit discuții despre amenințările pentru viața marină. Au fost discuții despre siturile arheologice din mare, despre nevoia de a face diferența între ceva benefic tuturor și ceva benefic unei companii private, dar și despre cât de mult suntem dispuși să punem în pericol sute de specii vulnerabile. Ne-a bucurat să vedem cum se aprind dezbateri, cum proiectul începe să fie descusut. Este necesar pentru comunitatea de la litoral, dar nu numai, ca aceste discuții să aibă loc, în ciuda lipsei totale de consultări publice.

I-am avut alături de noi pe Marius Nistorescu, doctor ecolog, Vlad Tăușance, consultant în comunicare și Dragoș Pătraru, jurnalist, prezentator și scriitor. 

„Și care e soluția”, v-ați putea întreba. Adevărul este că primim această întrebare destul de des. Și este una validă. „Ce facem dacă nu mai extragem gaz? De unde o să avem energie? Eu cu ce îmi încălzesc casa?”. 


Răspunsul vine de la 195 de km distanță, de la Galați, oraș construit tot la buza unei întinderi de ape. Acolo, cu doar două zile în urmă, am organizat prima ediție a unei serii de ateliere menite să ofere instrumente, informații, dar și exerciții practice acelor autorități publice, ONG-uri, IMM-uri, dar și cetățeni care-și doresc să creeze comunități de energie. Sala a vuit de întrebări legate de modul în care putem construi comunități de energie, cum arată cadrul legal și ce pot ei, participanții, face în acest moment cu instrumentele disponibile. 

Partea practică a atelierului a constant în a discuta în jurul unei mese idei despre cum se poate înființa o comunitate de energie. Oamenii, puși aleatoriu la fiecare dintre mese, au început să noteze nevoi și idei pe foaie. Pentru că totul pleacă de la comunitate, participanții au avut ocazia să trăiască un moment de conectare cu membrii grupului. Fiecare părere era importantă, fiecare vot avea impact. 

Asta a ajutat la a consolida ideea că energia poate fi un bun comun, că ar trebui să fie în mâna tuturor și mai puțin în mâinile unui grup select de entități. 

Unele dintre concluziile cu care participanții au plecat de la eveniment au fost că înființarea de comunități de energie este pasul firesc pe care ar trebui să-l facem în procesul de tranziție energetică și că, indiferent de cât de lent poate părea procesul de a obține legislația necesară, întoarcerea la combustibili fosili nu mai poate fi o opțiune. 

Deși cele două evenimente par foarte diferite, ele au în comun ceva fundamental: grija pentru natură și pentru viitorul nostru. Nu este ușor nici să ne oprim din a face lucruri pe care le facem de zeci de ani, nici să învățăm și să practicăm lucruri noi. Dar acea grijă de care vorbeam mai devreme ne împinge să fim curajoși în ceea ce promovăm. Până la urmă, doar așa ne putem asigura că și copiii de peste 50 de ani vor putea să alerge pe plajă și să exclame: „Mamă, câta gârla!”.