Acum, mai mult ca oricând, discuția despre energia nucleară în România devine din ce în ce mai prezentă. Vedem cum Ministrul Energiei anunță triumfător că ne împrumutăm de câteva miliarde de dolari ca să construim 6 reactoare modulare de mici dimensiuni (SMR-uri) la Doicești. Nuclearelectrica plătește articole în presă ca să combată niște mituri inventate de ei despre aceste reactoare. Iar John Kerry, trimisul special al președintelui american Joe Biden pentru climă și fost candidat la prezidențiale în SUA, vine la București ca să facă și mai mult lobby pentru acest proiect. 

Și uite cum ne-am trezit în mijlocul unui entuziasm nebun și ne este greu să ne dăm seama ce se întâmplă și ce înseamnă de fapt proiectul SMR de la Doicești.

Povestea din spatele SMR-urilor

Foarte pe scurt, România și-a asumat acum doi ani față de Statele Unite ale Americii că va împrumuta aprox. 6 miliarde de dolari pentru a instala reactoarele de tip SMR fabricate de NuScale, o companie americană. Între timp, s-au semnat niște memorandumuri, EximBank (SUA) s-a angajat să împrumute statul român cu 3 miliarde de dolari, iar proiectul urmează să fie declarat de către guvern drept „proiect strategic de importanță națională”.

Păi bun, dar aceste reactoare există, sunt construite pe undeva? Răspunsul este nu. Designul celor de la NuScale nu a părăsit încă hârtia. Într-adevăr, a fost aprobat de către US Nuclear Regulatory Commission, dar așa cum relatează Allison Macfarlane, fostă directoare a acestei comisii, rareori un proiect nu primește aprobarea în cele din urmă. „NRC rareori respinge în mod categoric o cerere, lucrând în schimb cu titularii de autorizație până când aceștia fie își corectează cererea, fie decid să renunțe.” (sursa: The end of Oppenheimer’s energy dream)

Inițial a existat un proiect pe care doreau să-l implementeze în Idaho.  Până în prezent, NuScale nu a pus încă nicio „cărămidă”. Cea mai mare victorie a sa până în prezent este obținerea a 4 miliarde de dolari în subvenții fiscale federale. În luna ianuarie a acestui an, NuScale a anunțat că intenționează să vândă energie electrică nu la 58 de dolari pe MWh, așa cum s-a promis inițial, ci la 89 de dolari pe MWh, invocând costuri de construcție mai mari decât cele anticipate. Conform lui Allison MacFarlane, NuScale a renunțat deja la planuri și a cerut încă o aprobare de la NRC să construiască un reactor mai mare și, probabil, mai rentabil pentru ei.

De ce n-o să fie gata niciodată

Experiența recentă în domeniul construcțiilor din SUA și din Europa nu anunță un succes pentru noile construcții SMR. Cele două proiecte de reactoare EPR (European Pressurized Reactor) de fabricație franceză au depășit cu mult bugetul și programul. Inițial, EPR-ul din Finlanda trebuia să coste 3 miliarde de euro și să fie inaugurat în 2009. În cele din urmă, a început să producă energie electrică în 2023, la un cost de 11 miliarde de euro. O poveste similară există în Franța, unde proiectul EPR de la Flamanville trebuia să înceapă să funcționeze în 2012, la un cost de 3,5 miliarde de euro. În schimb, acesta este încă în construcție, iar costurile au ajuns la 12,4 miliarde de euro, de 4 ori mai mare decât estimarea inițială.

Iar Europa este regula, nu excepția. Modelul de reactor AP-1000 al companiei americane Westinghouse, un proiect cu caracteristici de siguranță pasivă, a suferit în mod similar. Cele două unități aflate în construcție în Carolina de Sud au fost abandonate în 2017, după o investiție de 9 miliarde de dolari. Cele două unități AP-1000 din Georgia urmau să înceapă în 2016/2017, la un preț de 14 miliarde USD. Una dintre unități a început în aprilie 2023, iar cea de-a doua unitate promite să înceapă mai târziu în 2023. Costul total este acum de peste 30 de miliarde de dolari.

Este la fel de probabil ca SMR-urile să se confrunte cu întârzieri și depășiri de costuri similare. În prezent, în lume există doar două instalații construite care ar putea fi descrise în mod rezonabil ca fiind SMR: un reactor pilot din China și micul Akademik Lomonosov din Rusia. Mai multe reactoare de mici dimensiuni sunt în construcție în China, Rusia și Argentina, dar toate acestea se dovedesc a fi chiar mai scumpe pe kWh decât reactoarele tradiționale.

De ce sunt atât de promovate aceste SMR-uri?

Și totuși, rămâne întrebarea: de ce atâtea autorități, miniștri, foști candidați la prezidențialele din SUA își pun speranța într-o energie falimentară pe care nu o putem implementa atât de repede încât să facă o diferență în lupta noastră cu efectele schimbărilor climatice?

Cred că se datorează faptului că industria nucleară este pe moarte și liderii politici se chinuie să o țină în viață. Sunt relații comerciale, lanțuri de aprovizionare și legături diplomatice construite pe baza acestei industrii și nu au curajul necesar să renunțe la ele. Ei continuă să promoveze ideea că energia nucleară este miracolul energetic fără de emisii de CO2. În ciuda numeroaselor dovezi care demonstrează contrariul, nu au încredere în energiile regenerabile și în sistemele energetice inteligente pentru a face treaba.

Dar tocmai aici greșesc. Tehnologia viitorului este deja aici. Austria, Germania, Danemarca și Portugalia demonstrează nu numai că este posibil să se treacă la surse de energie neutre din punct de vedere al emisiilor de CO2, conectate în rețea la nivel regional, fără minuni științifico-fantastice sau energie nucleară, dar și că aceste surse sunt mai ieftine, mai curate și mai sigure. Energia regenerabilă, eoliană și solară, este mai curată – împreună cu rețele inteligente moderne, capacitate de stocare extinsă, și strategii de flexibilizare a cererii – și poate funcționa. Sistemul nostru energetic va arăta ca un mozaic, cu diverse surse de energie care vor intra în funcțiune în momente diferite în timpul zilei și cu un amestec diferit de la o zi la alta.

Deci se poate, nu așa cum zicea John Kerry că „încă nu avem tehnologiile pentru a face tranziția către net zero”.

Dacă vrei să afli mai multe despre proiectul de la Doicești, îți recomand să citești și interviul scris pe care l-am făcut cu Jan Haverkamp (Expert în Energie Nucleară, Greenpeace International) și să vezi interviul video pe care l-am făcut cu Ed Lyman (Expert în Energie și Securitate Nucleară, Union of Concerned Scientists) în care el ne explică de ce este prea târziu, scump și riscant să ne mai punem speranța în SMR-uri.