„Îmi amintesc și acum unde eram când…”
Mereu m-a fascinat acest fenomen, cum își amintesc oamenii unde erau când s-a întâmplat ceva notabil. Americanii își amintesc unde erau când a fost asasinat Kennedy, noi ne amintim unde eram când s-a întâmplat Revoluția sau incendiul de la Colectiv. Am auzit deseori genul acesta de evocări, dar parcă niciuna nu m-a cutremurat cum a fost în cazul Cernobîlului.
Unde eram eu când s-a întâmplat Cernobîlul? Nicăieri. M-am născut în 1997, deci percepția mea a fost construită exclusiv pe baza mărturiilor familiei, ale apropiaților, documentarelor și serialelor.
Am rude la Botoșani care mi-au povestit de verii mei morți la naștere și care nu au ajuns nici măcar să fie îngropați de familie.
Am prieteni din toată țara care s-au născut în anii de după și au avut mereu probleme de sănătate, boli autoimune sau chiar cancer.
Am cunoscut oameni care au fost foarte aproape de locul accidentului și care nu mai au voie să intre într-o benzinărie în viața lor pentru că au acumulat prea multă radiație.
Mă întreb: cu ce au greșit oamenii ăștia? Păi, cu nimic. Atât de simplu. Și, totuși, uite cum acest eveniment le-a afectat viețile în cele mai cumplite moduri.
Toată povestea cu energia nucleară pleacă din niște timpuri pline de paranoia și instabilitate. În primul rând, este un tip de energie folosită pentru prima oară în Al Doilea Război Mondial – ca armă. Adică guvernanții s-au întrebat mai întâi cât de eficient se poate omorî cu ea înainte să se întrebe dacă poate aduce vreun beneficiu. După, s-a instalat un Război Rece în care am avut la ordinea zilei teste cu arme nucleare în deșert, tundră, în oceane și pe insule (vezi Amchitka și începuturile Greenpeace), submarine și portavioane care merg pe fisiunea uraniului, defilări în piața publică cu focoase pe remorcă și, să nu uităm, centrale nucleare precum ciupercile după ploaie.
Lumea toată s-a dus la pomul lăudat și a început să devină tot mai dependentă de o energie pe care nu o înțelegea. Asta s-a întâmplat și la Cernobîl. Niște oameni care nu înțelegeau energia nucleară au proiectat centrala, alți oameni care nu înțelegeau energia nucleară au făcut testul de rutină care a dus la topirea reactorului, iar alți oameni care nu înțelegeau energia nucleară au gestionat dezastrul.
Păi bine, și ce am înțeles noi din asta? Domne’, vezi tu, URSS, incompetență, facem reactoarele mai sigure… și industria nucleară a rămas în picioare.
Un pic mai încolo, în 2011, mai precis, în Japonia, un cutremur și un tsunami au produs daune severe asupra centralei nucleare de la Fukushima. Nu a făcut bum ca Cernobîlul, dar a descărcat un nivel ridicat de radiații în aer și în apă, compromițând pescuitul în zonă pentru câteva mii de ani și expunând milioane de oameni la radiații.
Păi bine, și ce am înțeles noi din asta? Domne’, vezi tu, cauze naturale, cutremur, tsunami, facem reactoarele mai sigure… și industria nucleară a rămas în picioare. Măcar Japonia a început să lucreze la planul său de a renunța de tot la energia nucleară.
În zilele noastre, niște băieți despre care știm cât de puțin înțeleg despre energia nucleară se joacă alba-neagra cu centrala de la Zaporojie, din Ucraina.
În cealaltă parte de lume, Japonia vrea să verse apa radioactivă rămasă după accidentul de la Fukushima în Oceanul Pacific. Au obținut acordul țărilor din G7, deși foarte multe state insulare din zonă și-au exprimat îngrijorările și dezacordul, iar impactul asupra mediului va fi catastrofal pentru milenii.
Pe plaiurile noastre mioritice, la Doicești, vrem să instalăm niște reactoare noi, americane, SMR, ultima fiță. Că vor fi instalate la mai puțin de 200 de metri de centrul comunei unde locuiesc oameni, la 10 km de Târgoviște și la mai puțin de 100 km de București nu prea interesează pe NuScale, Nuclearelectrica sau pe oricine face un ban frumos din asta.
Măcar Germania a înțeles ceva, tocmai ce și-a închis ultimul reactor nuclear.
Astăzi se împlinesc 37 de ani de la explozia centralei nucleare de la Cernobîl și continuăm să ne punem încrederea și speranța într-o metodă de a produce energie care ne-a adus frică, durere, boală și moarte.
Ce e de făcut? Răspunsurile sunt multiple. La nivel macro, putem să investim mai mult în energie regenerabilă și soluții de eficientizare energetică. Putem să descentralizăm sistemul energetic, putem fi mai puțin dependenți de energia produsă în unități mari, industriale.
Dar, în același timp, e important să chestionăm noi proiecte bazate pe energie nucleară, cum este cel de la Doicești.
Sunt curios, tu unde erai când ai aflat de Cernobîl? Și ce povești ai auzit despre acest dezastru? Te rog să-mi scrii la [email protected]
Îți mulțumesc,
Mihnea Matache
PR & Comunicare
Greenpeace România
